Capitolul 1

(cu aproximativ un an inainte celor intamplate in Prolog)
– Zambesteee! a chicotit Ava in timp ce blitul aparatului foto ma orba a nu stiu cata oara.
– Zambesc de mai bine de treizeci de minute! A iesit vreuna buna macar?
– Cu siguranta, esti superba! a facut ea ochii mari.
Ava mi-a intins aparatul foto si acolo m-am putut recunoaste -vag- pe mine: acelasi par roscat, aceeasi ochi verzi, acelasi zambet..fals.
Poate te intrebi, cititorule, cine sunt eu. Ei bine, eu sunt Renata si scriu aceasta carte la aproximativ treisprezece ani de la cele ce aveau loc mai sus. Pe atunci aveam saptesprezece ani: tanara, frumoasa,…prostuta. Parintii mei, Carina si Fabian Udrescu erau doi importanti oameni de afaceri cu o avere estimata la cateva zeci de milioane de euro, deci banii nu imi lipseau, ci tocmai ei ma faceau mai nefericita. Am fost crescuta de mica de bona mea, Iris, fara sa ii am vreodata pe parinti alaturi de mine tocmai cand aveam mai mare nevoie de ei. Paradoxal, lumea aceea „buna” nu imi pria: degeaba eram imbracata de cei mai exclusivisti designeri daca eu nu reuseam sa fiu fericita. Trebuia sa port mereu o masca, un zambet prefacut, haine scumpe, ca mai apoi noaptea sa ma plang pe mine insami. Afisam o atitudine de fata puternica care stie ce vrea de la viata, insa inlauntrul meu eram mai instabila ca nisipurile miscatoare. Dar ma obisnuisem: eram familiarizata cu toate acelea, cu lipsa de afectiune a parintilor mei, cu lumea „buna” si totodata nebuna, cu petrecerile exclusiviste, cu prieteniile false, cu relatiile aranjate sau doar „pentru distractie”, cu lungile croaziere luxoase si lucrurile scumpe -extrem de scumpe-. Devenisem una de-a lor, cum s-ar spune, desi in interiorul meu incercam sa ma pastrez tare, asteptand ceva ce avea sa imi schimbe viata. Pentru ca in mod cert eu nu apartineam vietii aceleia, un lucru pe care l-am aflat tarziu, ratacind ca un miel pierdut in timp ce ma cautam pe mine. Pacat ca am ratacit prea mult. Pacat ca m-am gasit asa tarziu.
…. – Si, daca le modificam putin in Photoshop, vor fi perfecte de postat pe Facebook….Renata, unde te uiti, esti atenta la mine?
– Sunt aici, ma uitam la cer pe fereastra, ai vazut ce albastru e?
– Lasa cerul, vino aici sa ma ajuti daca vrei sa pui mana pe vreunul din tipi aia draguti…
M-am scuturat o clipa si m-am asezat langa Ava.
– Uite, am spus eu, daca vrei sa ma cuplezi iar cu Mihai ala de paispe’ ani, nu, merci. E mic si mai e si prost.
– Plus ca se imbraca naspa rau..cum sa combini Dior cu D&G?!
– Exact, am confirmat.
– Daaar, imi zice Ava dupa cateva clipe, mai are un frate mai mare. Andrei. Douazeci si sase de ani. Unii spun ca ar vinde droguri sau ceva, dar eu nu cred. Se scalda in bani, de ce ar risca?
– Din acelasi motiv pentru care fumezi si tu iarba?
– Hei, o fac rar si doar pentru distractie..
– Ti-am spus ca nu vreau sa mai discutam despre asta, i-am taiat replica.
– Deci, il vrei pe Andrei? Cu vreo cateva sute de euro fac rost de numarul lui.
– Mnuuu..prea mare pentru gusturile mele, iar celalalt e prea mic. Si nici nu am chef sa ma complic.
– Asa zici la toti.
Ava si-a intors scaunul si m-a fixat cu ochii ei mari si negri.
– Renata, tu ai avut o relatie in adevaratul sens al cuvantului cu cineva vreodata? Ne stim de cativa ani buni, dar nu imi aduc aminte sa te fi vazut vreodata cu un tip..pe bune. Esti pe invers? Aoleu, ma placi?
– Ce? Nu, am ras eu. Am..fost cu vreo…doi tipi. Totusi…nimic serios, am adaugat eschivandu-ma.
– Minti.
Simteam deja cum situatia imi scapa de sub control. Nu, nu ii puteam spune ca nu am fost niciodata intr-o relatie cu cineva, macar de distractie. Asta m-ar fi exclus din lumea „buna” cu totul. Si nu vroiam asta.
– Nu, Ava, cum as putea minti? Am avut parte de vreo doua relatii..de distractie..vreo cateva zile fiecare, am ezitat eu.
– Acum cati ani? m-a scrutat ea.
– Umm…nu am idee!
– Dar ai saptesprezece ani! Parca ai avea cincizeci!
– Uit repede, ce sa fac, am ripostat, incercand un ton nepasator. Mai bine mi-ai spune de  tine si Ian.
– Pff..Ian si cu mine? Nu exista asa ceva. O zi facem sex, doua ne certam. Nu ca nu mi-ar conveni, are bani frumosi in cont, dar..nu am chef de el. E asa..nu stiu, prea romantic pentru mine. Ia treburile prea in serios. Probabil deja crede ca ne vom casatori ceva de genul. Nu m-as mira sa apara cu vreun inel de logodna intr-una din lunile astea, mi-a raspuns Ava, in timp ce eu o priveam atenta de pe canapeaua alba din camera mea.
Nu reuseam sa o inteleg decat rareori. O cunoscusem in urma cu doi ani la o petrecere: inalta, bruneta, cu ochii negri -foarte negri-, o remarcasem din prima. Era sufletul petrecerii, toti radeau la glumele ei si, pe deasupra, era o dansatoare foarte priceputa. La momentul acela executa o salsa impecabila alaturi de partenerul sau, Ian. Dadusem peste ea din neatentie dupa episodul acela care ma lasase cu gura cascata si, cateva minute mai tarziu, palavrageam impreuna de parca ne-am fi stiut de-o viata. Totusi Ava putea fi foarte rece. Materialista, rece si dornica de distractie. Sau cel putin asta lasa ea sa se vada. Cat ma inselasem.
– Dar tu, Ava, tu ce vrei? am intrebat-o serioasa.
– Calm, duda, nu mai fi asa rigida, faci riduri…Ce vreau eu? ridica ea din umeri dupa un timp. Rochia aia rosie Maria Lucia Lohan, o tigara buna si distractie cat mai multa. Nicidecum sa ii dau apa la moara zanatecului ala.
– Inteleg, am ras eu.
De fapt, nu, nu o intelegeam. Nu pricepeam cum poate fi asa asa rece, asa distanta,, asa..goala pe dinauntru uneori. In minutea mea nu puteam deslusi de ce il respinge asa pe Ian, un tip de nota zece care era mereu acolo pentru ea cand avea nevoie.
Eu si cu Ian eram prieteni tare buni cam din acelasi timp de cand eram prietena si cu Ava. Puteam discuta orice cu el si, din cand in cand, cand abordam anumite subiecte, puteam intrezari in ochii lui caprui o sclipire ce imi dadea de inteles ca locul lui nu e nici langa Ava, nici alaturi de oricare alta fata din lume.
–  M-ai auziiiit? a tipat Ava la mine.
– Ce sa aud?
– Petrcere!
– De ce petrecere tot baiui acolo? m-am incruntat eu.
– Of, Renata, asa esti cu capul in nori uneori. Sambata va fi o petrcere data de un tip nou sosit in gasca noastra, relua ea. E dragut, a calatorit mult, are un car de bani si, pe deasupra, nu are decat nouasprezece ani. Eh, ce zici?
– Ce vrei sa zic?
– Vii sau nu vii? dadu ea ochii peste cap. Sta la doua strazi de tine.
Am reflectat pret de cateva clipe, dar, sincer, nu aveam chef sa ma duc la petrecerea unui necunoscut aparut peste noapte printre noi. Plus ca azi fiind miercuri, nu aveam timp sa merg la niste sesiuni serioase de shopping ca sa imi gasesc tinuta perfecta.
– Nu cred ca voi veni, am oftat eu.
– Cum nu?! Esti nebuna, nu ai mai ratat o petrecere de ani buni! Vom dansa, va fi bautura, deci chill…
– Nu am chef sa cunosc un poponar libidinos care ne va tine cu siguranta lectii de geografie. Been there, done that. In plus, nu am timp sa gasesc o tinuta ca lumea intr-un timp asa de scurt. Am nevoie sa imi reimprospatez garderoba, nu prea mai am nimic dragut de purtat si in weekendul asta vroiam sa dau o tura prin mall, eventual cu tine…, m-am scuzat eu.
Ava casca prelung si apoi imi zise:
– Gata discursul?…Bun, deci, eu una in locul tau nu as rata o asemenea petrecere. In concluzie, ma voi duce. Daca te razgandesti, nu uita: doua strazi in jos, prima vila pe dreapta, la zece  seara.
– Nu cred ca voi veni, dar..merci ca mi-ai zis.
– Ok, hai ca eu ma car. Te-am pupat. Daca e ceva, suna-ma.
Stiam insa amandoua foarte bine ca nu avea sa imi raspunda decat dupa cincisprezece apeluri nepreluate si douazeci de mesaje. Logic, doar nu era sa raspunda din prima, la importanta ei..
– Mhmm, am mormait eu, privind-o pe Ava cum isi pune geanta Louis Vuitton pe umar si iese cu gesturi lenese pe usa, apoi se auzi un sunet de pasi plictisiti pe scari si, dupa, liniste..
Am privit pe geam s-o vad cum se urca in Lexusul condus de soferul ei cel tanar si sexy. Si, acolo, in fata casei mele, l-am vazut pe Rudolph, valetul meu, uitandu-se melancolic dupa ea. Rudolph era in familia noastra de cand era si Iris si se comporta cu toti ca un bunic blajin. Vaduv, isi petrecea mai tot timpul, cand nu avea treaba, in compania lui Iris, batrana si niciodata casatorita mea servitoare si bona.
Rudolph ma observa de jos la geam si-si scoase palaria spre mine, inclinandu-se usor. I-am facut cu mana zambind, apoi am tras draperiile albe ca laptele in geam.
Afara se insera deja, iar camera mea era mangaiata de ultima raza somnoroasa a unui soare de 24 iunie.
Eram asaltata de o stare aparenta de beatitudine ce se reflecta din din peretii vopsiti intr-o nuanta pala de verde, de mobila toata alba, chiar si de covorasul cel verde ca iarba de sub picioarele mele desculte. Si, desi toate aceste lucruri scumpe trebuiau sa ma faca fiu in extaz, era tocmai pe dos. Atunci am realizat ca nu conteaza unde te afli, nu conteaza obiectele care te inconjoara, conteaza ce ai in suflet, pentru ca acel gol din inima nu poate fi acoperit de niciun teanc de bani, oricat ar incerca cineva. Lucrurile materiale sunt efemere, dar un suflet nemangaiat de dragoste, de sentimentul implinirii, va ramane vesnic. Vesnic insetat.
Am mers in baie si m-am spalat de toate pacatele acelei zile, apoi am adormir uitandu-ma la un serial ieftin, paradoxal, in pijamaua mea Gucci. Am dormit un somn zbuciumat, dar lipsit de vise.

Prolog

– Iar ai venit?
– Nici nu am fost plecata, i-am raspuns scurt.
– O, ba da..Unde ai fost in ultimele doua saptamani?
– Deci..?
– De cand te-ai apucat tu de fumat? mi-a spus luandu-mi tigara din mana.
– Scuteste-ma, Andrei.
– Ce vrei?
– Mai ai?
– Nu.
– Cum nu?! am sarit la el.
– Cum auzi.
– Tu esti nebun?! Cum nu mai ai? am tipat tremurand.
– Renata, controleaza-te! Cum ti-am spus, nu mai am.
– Minti.
– Nu mint, mi-a zis el apucandu-ma de umeri. Renata! E timpul sa incepi sa ai vise reale!
– Ce motiv as avea? Am renuntat sa mai tin contactul cu realitatea. Ma deprima. Imi vreau praful de stele.
– Renata, de la mine nu ai sa ma vezi nimic. Mi-e scarba si totodata mila de persoana ta. Uita-te la tine in ce fel ai ajuns!, mi-a spus intinzandu-mi oglinda mica.
Mi-am intrezarit o clipa reflexia incercanata.
– Ce fel am ajuns?! Din cauza cui oare? Din cauza „viselor” voastre, din cauza voastra!
– Renata, nu mai esti bine-venita aici.
– Atunci poate voi fi bine-venita Dincolo, i-am raspuns rece, scotandu-mi revolverul din geanta.
– De unde il ai?
– Conteaza?
– …Inceteaza. Esti patetica. Nu ai decat optsprezece ani.
– Si ce daca am doar optsprezece ani? Voi toti sunteti patetici atunci cand spuneti ca cineva de varsta mea nu are voie sa sufere. Niste ignoranti. Te-ar mira sa iti spun ca la optsprezece ani ma simt ca la cincizeci? Ma simt..obosita. Si cum nu vad alta portita, ma vad silita sa plec capul in fata mortii. Tu chiar nu vezi ca sunt disperata? Nu vezi ca viata mea e un mare..nimic? Si nimicul e ceva pe langa mine, am rostit dintr-o suflare, mangaind revolverul cu o mana.
– Termin-o, pe mine nu ma impresionezi. Nu imi pasa. Pleaca!
– Nu e gata pana nu spun eu ca e gata. Si acum, ei bine, acum marturisesc ca voi pleca, dar definitiv. In sfarsit voi avea linistea pe care lumea asta nu-i in stare sa mi-o ofere. S-a terminat, Andrei, am soptit lipindu-mi teava rece a revolverului de tampla. Aveam indoieli, dar acum sunt sigura. Viata nu mai are nimic bun sa imi ofere. S-a terminat. Comedia a luat sfarsit.